Ion Oroveanu: grafică, pictură monumentală, scenografie de teatru („Cum vă place”, „Opera de trei parale”, „Dragă mincinosule”, „Moartea unui artist”, „Vedere de pe pod”). Scenografie de film (Anotimpuri, Harap Alb, Steaua fără nume).
Nu l-am întrebat dacă ar dori să-şi lărgească sfera preocupărilor abordând regia de film pentru că sunt convinsă că ar dori aşa cum sunt convinsă că ar putea. Cred că i-ar merge de minune comedia „neagră”, filmul de suspense sau de montare spectaculoasă — poate comedia muzicală — într-un cuvânt orice gen în care fantezia şi umorul său de o factură cu totul deosebită să se poată desfăşura în voie.
Despre film, Ion Oroveanu vorbeşte cu seriozitatea unui academician şi cu francheţea şi exigenţa unui tânăr cineast care nu are încă nimic de pierdut.
— Care sunt pretenţiile dumneavoastră, principalele bineînţeles, faţă de filmul modern?
— Nu cred să am faţă de film alte pretenţii decât faţă de oricare altă manifestare de artă…
— Şi anume…
— Stil — opinie — claritate. În general, din păcate, filmele româneşti îndeplinesc rar aceste calităţi şi, şi mai rar, pe toate trei la un loc. Raportul între efortul tehnic al realizării şi tendinţa de a deveni operă de artă, este încă favorabil efortului tehnic. În privinţa stilului, excluzând bineînţeles exemplele netipice, cred că cuvântul hotărâtor este al regizorului. Fac această afirmaţie pentru a-mi manifesta totala aderenţă la acea formulă de film contemporan, singura după mine care, prin eliminarea suprapunerilor, duce către o operă de artă: filmul de autor. În această privinţă, cred că unul din puţinii autori de film românesc este Gopo. Filmele sale sunt încă pline de contradicţii, dar înainte de a fi De dragul prinţesei, S-a furat o bombă sau Harap Alb sunt fiIme de Gopo.
— Foarte explicabil. Gopo este de fapt un autor. Filmul este al său, începând de la idee, continuând cu scenariul şi sfârşind cu regia.
— Nu ştiu de ce se poate vorbi în teatru despre regizori autori de spectacole şi în film, nu.
— Există o mişcare a regizorilor de teatru înspre cinematografie. S-ar putea să fie foarte folositoare.
— Mi s-ar părea la fel de folositoare şi o mişcare a regizorilor de film înspre teatru, angrenarea lor într-un fenomen de cultură socotit unul dintre cele mai interesante din Europa, putând constitui un element tonic în evoluţia lor artistică.
— Regizorii de film au o teorie a lor în ceea ce priveşte păstrarea specificului cinematografic şi o oarecare teamă de influenţele pe care le-ar putea suferi într-un eventual contact cu teatrul.
— Unul dintre numele cele mai sonore ale cinematografiei mondiale, Visconti, practică cu egală măiestrie regia de film şi de teatru. În ceea ce ne priveşte, Ciulei, prin cele trei filme ale sale, neagă aşa-zisele pericole pomenite mai sus. De curând, Lucian Pintilie a făcut un film cu foarte multe calităţi, dintre care aş nota-o pe cea mai importantă: calitatea limbajului cinematografic (adăugând că Pintilie este un regizor cu formaţie de teatru, nu un om de teatru cu viziune cinematografică).
— Vă interesează fiImul de actualitate?
— Cred că este cel mai interesant aspect al cinematografiei contemporane. Adeseori însă, când vorbim despre operele de artă contemporane, cu substrat contemporan, avem darul de a sintetiza fenomenul până la abstractizare… De fapt, în viaţă lucrurile se întâmplă aşa: noi muncim, şi de ce nu am recunoaşte-o, avem de învins încă multe greutăţi. Parcurgem o etapă importantă, avem însă mult de recuperat, avem şi ambiţii mari. Suntem grăbiţi şi nu în sensul rău al cuvântului… Trăim complicat pentru că, de fapt, căutăm modul de viaţă cel mai adecvat epocii noastre. Iubim complicat, din acelaşi motiv… Or, din toate acestea, autorii — în care includ şi pe scenarişti şi pe regizori — ne-au prezentat în cele câteva filme cu problematică actuală, o contemporaneitate plată, falsă şi lipsită de interes pe toate planurile. O contemporaneitate în care munca este o glumă, iar dragostea arată ca visul unei provinciale de 12 ani… Cred că avem de-a face cu două defecte capitale. Primul ar fi că nu se caută, nu se tinde cu răbdare la o cercetare amănunţită, moleculă de moleculă, a unui singur fenomen, şi sunt preferate vederile de ansamblu. Al doilea defect cred că ţine de neştiinţa de a descrie realitatea aşa cum e, de a o respecta în ceea ce are ea mai reprezentativ pentru epoca pe care o parcurgem…
— Dumneavoastră sunteţi adeptul filmului de autor. Dar în condiţiile noastre, în care încă nu există un mare număr de autori-regizori, în care totuşi regizorul trebuie să lucreze pornind de la un scenariu scris de altcineva, ce posibilităţi există pentru realizări superioare?
— Există — cred eu — două căi principale. Una de tip fotografic, care transpune cu adaosurile tehnice, bineînţeles, materialul literar…
— Prefer să-mi vorbiţi mai mult despre a doua…
— A doua cuprinde mai multe condiţii. În primul rând, se impune însuşirea materialului literar — care ori îmi este apropiat, ori nu, şi dacă nu, atunci mi se pare cinstit să nu fac filmul. Îndeplinind această condiţie, adică socotind că ceea ce scrie în acel scenariu îmi corespunde, îmi pot permite deci să vorbesc despre respectiva temă, după aceasta, intervine ca obiectiv principal găsirea sensurilor cinematografice. Iar pentru găsirea acestor sensuri, a limbajului cinematografic, mi se pare că regizorul trebuie să opereze în voie, cu aceasta împlinindu-se în mare măsură opera sa de creaţie.
— Adică are dreptul de a dispune cum crede de cuviinţă de acel material literar. Credeţi că scenaristul poate să fie de acord cu un asemenea drept?
— Trebuie să fie de acord. În măsura în care, repet, pornim de la concepţia că filmul este operă de autor, iar autor este numai regizorul. Aş putea să-ţi dau exemple şi din alte domenii ale artei. În arhitectură se colaborează cu inginerul constructor pe acelaşi plan. Nu vorbim însă despre o operă de artă arhitectonică decât în măsura în care ea aparţine arhitectului… Poţi să-mi spui că se mai construiesc şi poduri şi am să-ţi răspund că există şi opere cinematografice care traduc la nivel ingineresc opere literare. Şi nu exclud posibilitatea ca acestea să devină opere de artă… Dar nu ele constituie tezaurul cinematografiei….
Articol realizat de Eva Sîrbu in revista Cinema nr. 11, noiembrie 1965